Back in business ;)) Dublura :X

In timp ce stateam pe balconul nou amenajat al camerei lui Andrei, dupa ce primisem un telefon ingrijorator de la el,  ascultand ploaia care incepea sa cada cu o viteza din ce in ce mai mare, observ cum se opreste o masina la poarta. Din ea coboara chiar baiatul meu, Andrei, imbracat, dupa parerea mea, prea subtire pentru vremea aceea. Se indrepta spre casa si eu m-am dus imediat in holul de la intrare, nerabdatoare sa il intampin:

-Andrei! Te-ai intors!

-Da…Buna, mama…a spus el, imbratisandu-ma.

Dupa asta, s-a dus direct catre bucatarie, spunand ca are ceva sa imi povesteasca, dar ca e lihnit si vrea sa manance mai intai. Eu am asteptat linistita, bucuroasa sa il stiu acasa, in siguranta.

-Gata, zise el. Am terminat. Ai timp sa iti spun cum a fost in calatorie?

-Desigur, dragul meu. De-abia astept sa aud. Nu am inteles prea bine ce mi-ai spus cand ai sunat.

Iata ce a spus:

“Dupa cum stii, acum patru zile, am pornit sa vizitez regiunile nordice impreuna cu David, Eliza, Delia, Nicki si Tudor… La inceput nu imi placea deloc ideea de a merge cu el undeva, oriunde, de fapt, dar m-am inselat in privinta lui. Nu imi placea nici sa mergem cu masina lui, dar era mai spatioasa, asa ca nu prea am avut incotro. 

In prima zi, totul a mers bine, pana cand, spre seara, s-a pornit din senin o furtuna…Doar cateva tunete s-au auzit in departare, dupa care parca se dezlantuise iadul… Insa nu ne-a descurajat si am vrut sa mergem mai departe…doar ca vantul a doborat un copac destul de mare de la marginea padurii…Nu stiam ce sa facem… Chiar daca ne intorceam, ultimul hotel pe care l-am vazut era prea departe si se intuneca…

Atunci mi-am amintit de ce mi-ai povestit tu…intamplarea cu castelul acela “bantuit” pe care l-ai vizitat acum multi ani. Era chiar in acea padure, asa ca le-am zis celorlalti:

-Baieti, stiu ca e un castel prin apropiere…Acum cred ca e parasit, dar ne-am putea adaposti acolo la noapte, nu credeti?

-Nu stiu ce sa zic, incepura David si Tudor.

-Mie mi se pare o idee buna, spuse Eliza. Suntem prea multi ca sa ramanem nu stiu cate ore in masina, pe un drum blocat.

-Sunt de acord cu Eliza, spuse Nicki, colega ei de facultate. Ar trebui sa mergem.

       Cu aprobarea Elizei si a lui Nicki, ceilalti s-au conformat, asa ca ne-am luat bagajele si proviziile (slava Domnului ca le aveam!) si am pornit cat mai repede la drum. Am inceput sa alergam pe poteca aceea unde v-a asteptat trasura ciudata pe voi.

Curand am vazut castelul… Arata impunator, cum statea acolo, parasit, dar inca facand fata furtunii ingrozitoare de afara. Magnificele porti, care in fata voastra s-au deschis singure, erau doar apropiate, fara a fi zavorate. Fetele se minunau de statuile acelor cai inaripati de pe stalpi si chiar si Tudor parea impresionat de castel.

Eu am deschis portile si ne-am indreptat repede catre usa de la intrare. Era deschisa si aceea. Nu mi s-a parut ciudat, ci doar putin curios, pentru ca ma intrebam cine fusese cel care a plecat ultima data de acolo si ce i s-a intamplat de nu a inchis-o.

Am strabatut holul si ne-am ghemuit pe canapeaua aceea, mult mai veche fata de cum ai gasit-o tu, mama, si roasa de molii sau pe fotolii. Mi-am amintit ca un foc ardea cand ati fost voi acolo… Prea multi ani trecusera, insa, fara ca cineva sa se mai ocupe de castel, asa ca era un frig ingrozitor intre peretii aceia vechi, dar macar nu ne ploua si eram la adapost de furtuna dezlantuita.

David m-a intrebat cum de stiam de castel si atunci le-am povestit de farsa pregatita tie si prietenilor tai. Ei habar nu aveau de istoria locului sau de nobilul bogat si fata lui. Ca sa nu ii sperii prea tare, nu le-am zis de silueta cu manusi albe. Pe baieti nu i-a interesat prea mult, dar fetele au fost fascinate de poveste, in special Eliza. Ignorand frigul, ea le-a luat pe Delia si Nicki pe marea scara din mijlocul camerei. Tudor a ramas jos, facandu-si de lucru cu telefonul lui performant, dar nefolositor, pentru ca nu era semnal, in timp ce eu si David le-am urmat pe fete. Chiar daca ele nu stiau de silueta infricosatoare, eu ii adusesem pe toti in castelul acela si ma simteam oarecum responsabil.

Am gasit dormitoarele. Un strat gros de praf se asternuse peste fiecare mobila, erau panze de paianjen prin colturile camerelor si aerul inchis. Desi fetelor li se parea foarte interesanta fiecare camera in care intrau, nu puteam sta prea mult acolo din cauza ca nu respiram prea bine… Asa ca doar deschideam fiecare usa, vedeam ce se ascundea dincolo si mergeam mai departe. 

Intr-un final, avand in vedere ca se facuse tarziu si eram cu totii obositi de pe drum, ne-am intors in camera unde Tudor deja adormise, ne-am cautat un locsor cat mai confortabil in fotoliile vechi si ne-am culcat. Dupa vreo doua ore, m-au trezit niste zgomote ca de pasi. Parea ca cineva coboara in graba scarile, dar cand m-am uitat intr-acolo, nu era absolut nimeni. Nu am vrut sa ii trezesc pe ceilalti, dar am stiut ca nu mai puteam sa dorm linistit. Am luat o lanterna din rucsac si am urcat pana la al doilea etaj, verificand fiecare camera, dar nicio fiinta nu parea sa fi fost acolo de mult timp. In timp ce ma intorceam, am simtit pe cineva in spatele meu.

-Bau! spuse Eliza, evident amuzata de expresia speriata pe care am avut-o cand m-am intors si ea mi-a indreptat lanterna drept in fata.

-Of, Eliza, m-ai speriat!

-Da, am observat asta! zise ea inca razand. Ce faci aici?

-Am auzit niste zgomote si am venit sa vad daca mai e cineva aici, cu noi… Dar haide sa ne intoarcem…nu trebuia sa vii pana aici.

-M-am trezit din intamplare si am vazut ca nu mai erai cu noi. Credeam ca ai disparut si tu, ca fata din povestea cu mama ta.

-Nu, nu dispar eu asa repede! ii raspunsei eu.

Am coborat. Eliza s-a culcat la loc iar eu am ramas la fereastra, asteptand zorile. Cred ca ar fi trebuit sa incerc sa dorm, pentru ca eram si eu foarte obosit si imaginatia imi juca tot felul de feste. Auzeam iar pasi si simteam pe cineva stand in spatele meu, dar cand ma intorceam, nu era niciodata nimeni acolo. Toti dormeau linistiti.

Dupa o noapte grea, zorile au sosit…cerul era plumburiu, dar nu mai ploua. Ceilalti s-au trezit.

-Nu mancam? intreba Tudor morocanos. Nu ii placea unde si-a petrecut noaptea, dar, ce puteam face? Alta solutie nu prea aveam.

-Desigur, Tudor, ii raspunse Delia.

-Sa mai pastrati totusi ceva, nu stim cat vom ramane aici, i-am sfatuit eu.

-Am inteles, sefu’, glumi David.

-Sa stii ca eu vorbesc serios.

-Bineinteles, raspunse Eliza in locul meu. Nu stiu ce i s-a intamplat, dar parea palida si oarecum speriata, oricum foarte diferita de fata glumeata de acum cateva ore.

In timp ce mancam, Delia a propus ca cineva din noi sa mearga sa verifice daca s-a eliberat drumul.

-Merg eu, zise Tudor imediat, chiar vroiam sa iau ceva din masina.

-Bine, spuse fata. Te insotesc. Am nevoie de niste aer curat.

Ei au plecat. David si Nicki au iesit sa vada cimitirul de care le spusesem in ajun. Eu am ramas cu Eliza.Am intrebat-o daca a patit ceva. A zis ca a simtit cum o mangaia cineva pe par. Cand am auzit asta, m-am speriat foarte tare. Deci, nu era doar imaginatia mea. Ceva chiar se intampla acolo.

-Ne-am intors, zise David.

-Destul de infricosator cimitirul, zise Nicki. Saracii baieti ucisi…

Stii doar ca Nicki e foarte sensibila si nu ii plac povestile triste.

-Nici eu nu il pot intelege pe nobilul acela. Dar totul a ramas in trecut. Sper…adauga Eliza, uitandu-se la mine.

Eu ma tot gandeam daca sa ii spun sau nu de silueta vazuta de tine. Nu ma lasa inima s-o sperii si am tacut… Dar evenimentele urmatoare ne-au speriat insa pe toti.

Cum nu prea aveam ce face, Nicki a propus sa cautam si noi camera cu oglinzi. Am pornit toti patru prin aripa de est in cautarea ei. Am gasit-o destul de usor. Geamul camerei era spart, asa ca intra aer proaspat. Cateva oglinzi erau inca intregi si puteai vedea pietrele pretioase de pe margini.

In timp ce se invartea prin camera, Eliza a vazut ceva in spatele uneia dintre oglinzi. Eu si David am ajutat-o sa o dea la o parte si am vazut si noi ca era o usa secreta. Eliza a intrat prima, a mers pana in mijlocul camerei, dupa care s-a oprit cu o expresie uimita pe fata. Dupa ea am intrat si noi. Pe moment nu stiam de ce s-a oprit, dar apoi am vazut in fata ei un portret in marime naturala a unei fete ce arata exact ca Lizzi a noastra. Intr-un colt al tabloului era scris “Caterina Avramescu, de Eliel Cassidy”.

Abia am citit cele scrise pe tablou, ca Eliza a si iesit repede afara din camera secreta. Pe hol, a inceput sa planga, suspinand:

-Aceea trebuie sa fie fata nobilului. Arat exact ca ea…! De ce arat exact ca ea?

-E doar o coincidenta, Lizzi, i-am zis eu imbratisand-o. Stai linistita, nu se va intampla nimic. Dar cat ma inselam…

Eliza inca plangea cand ne-am intors jos. Tudor si Delia tocmai intrau. Ne-au zis ca pomul doborat de furtuna era tot acolo si poate de-abia ziua urmatoare vom putea pleca.

-Ce ai patit, Eliza? o intreba Tudor.

-Am gasit un tablou al fiicei nobilului. Se numea Caterina Avramescu. Arata exact ca Eliza, ii explica David.

-Eliza, stai linistita, ii spuse si Delia. E doar o coincidenta, nimic mai mult, sunt sigura.

Peste zi, spre fericirea Elizei, care s-a mai inveselit, nu s-a intamplat nimic. Dar, pe inserate, pe cand eram cu totii jos, discutand ce o sa facem daca nici maine dimineata nu va fi eliberat drumul, a inceput cosmarul… La inceput, am auzit o fata plangand. Ne-am intors cu totii spre Eliza, dar ea era linistita. Am incercat sa nu dam importanta faptului.

Delia si Tudor au spus ca vor sa vada si ei tabloul Caterinei, asa ca au urcat la etaj. Eu ma uitam pe o fereastra, in curtea castelului, cand le-am auzit pe Eliza si Nicki tipand. L-am intrebat pe David ce s-a intamplat si el mi-a spus ca au vazut pe scari, la nici doua minute dupa ce le urcasera Delia si Tudor, o silueta a unui barbat, care purta manusi albe. Parea ca se duce dupa prietenii nostrii.

Probabil ca descoperirea tabloului Caterinei a trezit spiritul nobilului si al fetei, care si-au reluat astfel certurile obisnuite din timpul vietii lor. Asta explica plansetul auzit de noi mai devreme. L-am rugat pe David sa ramana jos cu fetele iar eu m-am dus dupa Delia si Tudor. Mi-era frica sa nu le faca ceva spiritul furios.

I-am gasit in camera descoperita de noi mai devreme. Aveau o lanterna cu ei si citeau ceva. Nu le auzisera pe Eliza si pe Nicki tipand mai devreme.

-Ce faceti aici? i-am intrebat eu.

-Uite ce am gasit, zise Tudor si imi intinse un vechi carnet.

-Asta pare a fi ultimul jurnal al Caterinei, adauga Delia.

Dupa cum iti poti inchipui, mama, nu se mai intelegea aproape nimic de pe foile ingalbenite de vreme peste care trecuse mana gingasa a Caterinei in urma cu atat de multi ani, pastrandu-i, intr-o oarecare masura, suferintele pricinuite de tatal ei… Pe ultimele foi se distingeau cateva cuvinte: “pictorul Eliel”, “am incercat sa fugim”, “tata ne-a prins din urma”, “il voi pierde si pe Eliel, nu mai pot suporta”.

Asadar, ultimul om ucis de nobil, inainte de moartea fiicei sale, a fost chiar omul care i-a pictat acesteia tabloul de care Eliza, si noi toti, de altfel, ne am speriat atat.

Dupa ce am citit aceste randuri, am vrut sa coboram toti trei, dar, deodata, nu am mai putut sa respir si am simtit cum cineva ma impingea spre o fereastra deschisa din camera… Fereastra era destul de mare si la o inaltime periculoasa. Nu puteam sa vorbesc, eram mort de frica, incercand sa scap de inamicul invizibil.. In groaza momentului, plansetul fetei s-a auzit din nou. Orice ma impingea spre fereastra era destul de puternic si m-am dezechilibrat, si aproape as fi cazut daca Tudor, care ramasese speriat pe loc, nu si-ar fi revenit si nu m-ar fi prins de mana. Delia, nu stiu de unde, a gasit curajul sa mearga jos si sa il cheme pe David. Acesta, impreuna cu Tudor, care nu ma mai putea tine mult timp, m-au ridicat, salvandu-mi astfel viata.”

Cand a ajuns la aceasta parte, eu am inceput sa plang si l-am imbratisat. Bietul meu copil, ce facuse el ca sa merite furia nobilului? Poate nu ar fi trebuit sa ii povestesc niciodata de excursia aceea de cand eram tanara. Asa nu ar fi stiut de castel…

“-Lasa, mama, acum sunt bine.” relua Andrei.

“Imediat cum am fost cu picioarele pe pamant, am coborat cu totii, le-am luat pe Eliza si pe Nicki, spunand ca nu mai putem ramane o clipa acolo. Si, exact ca si cei care fusesera acolo inaintea noastra, am fugit lasand usa castelului larg deschisa, lasandu-l in urma pe Avramescu si pe biata lui fata.

Am ajuns la masina, ne-am urcat in ea si am asteptat ivirea zorilor. Nu mai imi gaseam cuvintele sa le multumesc lui Tudor si David, fara de care n-as mai fi fost aici.

Eliza incepuse sa se simta vinovata, crezand ca asemanarea ei cu Caterina Avramescu trezise spiritele din castel. Bineinteles, nu era vina ei. Totusi, nu ne puteam explica de ce semana atat de bine cu ea…

De dimineata, am rasuflat usurati cand a venit un echipaj sa elibereze drumul. Am pornit imediat inapoi; dupa cele intamplate, nu aveam dispozitia necesara sa ne continuam calatoria. Aseara am oprit la un hotel, de unde te-am sunat, dar nu ti-am spus ce s-a intamplat ca sa nu te ingrijorez. Si acum, iata-ma!” incheie el.

-Cat ma bucur ca esti bine, dragul meu!

-Si eu, crede-ma… Si le voi fi mereu recunoscator lui Tudor si David… Acum stiu ca intre lumea pe care o vedem si lucururile de care ne temem exista usi, iar cand acestea sunt deschise, cosmarurile devin realitate…

 Multumesc, Vergi, Icy si Sim pentru sugestiile legate de numele personajelor :*:*:*

 

Anunțuri

We couldn’t change a thing…

Altough I’m not a very patriot girl, I know when my country is the best at something…And all I can say about this year edition of Eurovision is…it WASN’T FAIR! The boys from Hotel FM were absolutely great…better than many others…many others who had a bigger score….

It seems that the world can’t be changed and good music is not aprecieted anymore. For me, the best countries this year were: Roumania, Russia, Sweden, UK and Denmark… But the winner of my soul is Hotel Fm…I love you guys…you were the best!

Clap your hands if you believe :P

Niciodata nu e prea tarziu sau prea devreme pentru a-ti aduce aminte de momentele frumoase care au fost inghitite de nemilosul timp. Niciodata nu e prea tarziu sa iti aminteste de acele momente pline de fericire, liniste si magie.

Un paradis pierdut e copilaria… in care eram fericiti, nu aveam probleme, ne vedeam de jocurile noastre si de micutii prieteni, care azi poate nu mai sunt langa noi. Asa cum ai crescut tu, au crescut si tovarasii de joaca…si poate azi nici nu va mai salutati, dar stiti ca universul pe care vi l-ati creat impreuna in copilarie va fi pentru totdeauna acolo si nu clipele petrecute nu vi lepoate lua nimeni, chiar daca totul e acum doar o farama de amintire.

De ce ar trebui sa regretam copilaria? Pentru ca atunci era liniste…fericirea se atingea usor…iar magia plutea peste tot unde voi doreati sa fie…caci imaginatia, mai ales a unui copil, nu are limite.

Si mai toti copiii isi doresc sa creasca mai repede, sa se faca mari…sa fie precum adultii pe care ii au drept model…nimic mai gresit…pe masura ce cresti. se inmultesc si problemele, si norii care iti acopera puterea de a te bucura de lucruri marunte. Si nu mai incercati sa ii imitati pe cei mari, sa va prefaceti ca aveti grijile lor. Stati linistiti, copii, nimeni nu scapa…Viata e cruda…Cu cat intelegeti asta mai repede, cu atat veti savura mai mult fiecare clipa in care puteti zambi din tot sufletul.

E timp destul sa fiti adolescenti. E timp destul sa fiti adulti. Dar nu e niciodata timp destul sa fiti copii. Deci, chiar daca aceasta perioada dispare…nu incetati niciodata sa fiti copii in sufletul vostru de oameni maturi si inteligenti.

Good luck, Roumania! :X:X:X

Aceasta este melodia cu care Romania participa la Eurovision anul acesta. Printre cele mai dragute piese care au ajuns la Eurovision in ultimii ani, din partea noastra. :X:X Mult succes, baieti…Everyone who’s not from Roumania, please vote them! :X;) Thank you…

You think you’ ve got the time to figure it out

 Life will pass you by

 Your time is running out

 Oh yeah

 Your haunted by your troubles everyday

 Wasting smiles away

 What’s there left to say

 You’ ve got to make believe

 And make your dreams come true

 It aint that hard to do

 Ooooohhhhh

 R:Cos I can’t change,

 I can’t change the world alone

 I need you all everybody

 Start dreaming of it

 Take a step that’s gonna make a difference and change your world

 Strangers faces that you just wanna hide

 Wont to turn the tide

 A smile can change it all

 You’ ve got to make believe

 And make your dreams come true

 It aint that hard to do

 Ooooohhhhh

 R:Cos I can’t change,

 I can’t change the world alone

 I need you all everybody

 Start dreaming of it

 Take a step that’s gonna make a difference and change your world

 You’ ve got to make believe

 And make your dreams come true

 It aint that hard to do

 Ooooohhhhh

 R::Cos I can’t change,

 I can’t change the world alone

 I need you all everybody

 Start dreaming of it

 Take a step that’s gonna make a difference and change your world

 OOOO I need you all everybody

 Take a step that’s gonna make a dïfference and change your world