:X Kris Allen :X

Love the song, love the singer, love the message :x;)

Lying next to you

Wishing I could disappear

Let you fall asleep

And vanish out into thin air

It’s the elephant in the room

And we pretend that we don’t see it

It’s the avalanche that looms above our heads

And we don’t believe it

Trying to be perfect

Trying not to let you down

Honesty is honestly

The hardest thing for me right now

While the floors underneath our feet

Are crumbling, the walls we built together tumbling

I still stand here holding up the roof

Cause it’s easier than telling the truth

I still keep your photographs

I remember how we used to laugh

I can keep on losing sleep

If you’re okay with being torn in half

It’s the elephant in the room

And we pretend that we don’t see it

It’s the avalanche that looms above our heads

And we don’t believe it

Trying to be perfect

Trying not to let you down

Honesty is honestly

The hardest thing for me right now

While the floors underneath our feet

Are crumbling, the walls we built together tumbling

I still stand here holding up the roof

Cause it’s easier than telling the truth

Stop ignoring that our hearts are mourning

And let the rain come in

Stop pretending that it’s not ending

And let the end begin, oh yeah…

Trying to be perfect

Trying not to let you down

Honesty is honestly

The hardest thing for me right now, yeah

While the floors underneath our feet

Are crumbling, the walls we built together tumbling

I still stand here holding up the roof

Cause it’s easier than telling the truth

It’s easier than telling the truth

Anunțuri

„As long as you don‘t choose, everything remains possible”

Din categoria filmelor care te impresioneaza prin forta sentimentelor si ideilor transmise, amintesc astazi Mr. Nobody. Nu are rost sa il povestesc, fiindca as strica astfel surpriza celor care, dupa ce vad postul meu, poate vor cauta filmul si il vor viziona. Trebuie, insa sa mentionez ca una dintre temele filmului este importanta alegerii… In orice moment din viata noastra, suntem obligati sa alegem: stanga sau dreapta, incepem ceva sau nu incepem, continuam sau ne oprim etc. Asa cum Nemo spune: „Atata timp cat nu alegem, totul ramane posibil”.  Din pacate, insa, in viata reala nu ni se prezinta fiecare lucru marunt care se ascunde in spatele unei posibile alegeri, ca in filmul acesta. Nu ne spune nimeni care sunt consecintele, avantajele sau dezavantajele. In viata reala, pur si simplu alegi, sperand ca ai luat decizia corecta…

Premiul

Imi cer scuze daca „Dublura” poate parea un pic mai ciudata, in sensul ca am scris despre elemente mai vechi… „Premiul” este prima poveste…iar „Dublura”, continuarea. O voi publica pe toata cand voi termina de scris. Pana atunci, enjoy the first story! 😉

Acum un an eu impreuna cu cinci prieteni am castigat un concurs organizat la radio in care premiul consta in sase bilete de avion spre…Ei bine, tocmai aici e surpriza, pentru ca nu ni s-a spus unde vom merge.

Foarte incantati, ne-am imbarcat in avion. De-abia cu zece minute inainte de aterizare ni s-a spus destinatia:intr-o regiune din nord unde vom sta sapte zile la un castel

Avand in vedere ca tuturor ne placeau castelele si padurile am fost foarte bucurosi sa aflam asta.

De la aeroport am luat un microbuz care ne-a lasat la marginea unei paduri.

-Si acum? De unde stim noi cum sa ajungem la castel? intreba Daria.

-Nu stiu, am raspuns eu.

-Sigur trebuie sa vina cineva sa ne ia, a spus Bobo.

-Da, uitati-va pe poteca aceea mai larga. Nu se vede o trasura?

-Ba da, Alexa, ai dreptate, spuse Bobo.

-Voi vedeti ce vad si eu? intreba Lili.

-Da, raspunse Ross. Trasura aceea nu are cai si nici vizitiu.

Trasura se apropia din ce in ce mai mult de noi. Avea roti mari si era in intregime neagra. Ceva nu era in regula. Le-am spus celorlalti:

-Ce ziceti, ne urcam? Indraznim?

-Da, sigur, daca tot suntem aici… au raspuns ei sovaitor.

Am deschis usile. Inauntru totul era negru: perdelele, banchetele, pernele de pe banchete. O lumanare cu flacara rosiatica era singurul lucru care dadea lumina, pentru ca nu puteam da perdelele la o parte. Trasura aceea parca nu vroia sa vedem drumul spre castel.

-Ce ciudat,nu? Intreba Lili.

-Da, foarte… Sa vedem ce mai urmeaza, am raspuns eu.

Dupa un timp misterioasa trasura s-a oprit iar noi am coborat. Ne aflam in fata unor porti maiestuoase, de vreo sase metri inaltime. Pe stalpi erau postate statuile a doi cai inaripati care pareau gata sa-si ia zborul in orice clipa.

-Si acum? zise Ross. Cum o sa intram? Nu vad niciun…

Glasul i se pierdu la aparitia altui fapt CIUDAT. Ca raspuns la intrebarea lui, portile se deschisera singure, fara ajutorul nimanui. Ne-am hotarat sa intram. Doar era premiul nostru, nu?

Ne-am indreptat spre castel. Uau! Era tot construit numai din piatra de rau neagra. Era… nici nu stiu cum sa-l descriu. Ne-a lasat muti de uimire. Niciodata nu ne gandisem ca asta va fi destinatia noastra.

-Hei, ia uitati-va si voi… ce se vede acolo, la fereastra celui mai inalt turn? arata Lili.

Intr-adevar, era ceva ciudat: o mana alba cu degete subtiri dadea draperia la o parte pentru ca posesorul ei infricosator sa se uite cu atentie in jos la noi. Era una dintre acele imagini care fac sa iti dea fiori pe sira spinarii.

Am mers mai departe.  Pe usa masiva din fier forjat se afla un inel. Bobo l-a apucat.Usa s-a deschis, la fel ca si poarta: singura,  singurica. Misterioasa usa s-a dat de perete cu un zgomot puternic si  ne-a dezvaluit o priveliste infioratoare: peretii erau manjiti cu ceva mult prea asemanator cu sangele. Erau prinse torte cu flacari albastrui care dadeau palori fantomatice fetelor insufletite ale prietenilor mei.

-Uau! Cine a facut asta e foarte priceput la farse, remarca Ross.

-Crezi? Am intrebat eu cu glas temator.

-Tu chiar crezi ca asta e sange? Fii serioasa! Haideti, raspunse el.

Dupa ce am strabatut holul, am ajuns intr-o camera foarte mare, in care se aflau o canapea veche, niste fotolii vechi, o masuta veche in spatele calora se afla un semineu foarte frumos, din marmura gri in care ardea un foc vessel si jucaus, contastand cu restul lucrurilor din camera, care iti dadeau fiori. In centrul camerei se afla o scara imensa, cu balustrada, care ducea probabil la etajele superioare. Cand am urcat cu totii pe scara, primul gand care mi-a venit in minte a fost: “Oare cine a aprins focul?”, pentru ca un intalniseram pe nimeni.

La etajul superior am  gasit dormitoarele. Era unul mare pentru fete si unul mai micut pentru baieti. Am intrat ca sa ne aranjam hainele si sa ne odihnim. Paturile noastre erau foarte dragute, cu baldachin. Aveam fiecare langa pat cate un dulap, dedesubtul geamului cu draperii verzi era semineul (focul parea sa se fi stins in el de curand) iar in partea stanga a camerei, in colt, era usa de la baie. Clanta era tot in forma de cal inaripat.

Dupa ce ne-am asezat hainele si am dormit vreo patruzeci si cinci de minute am coborat cu totii in salon. Castelul asta sigur trebuia sa aiba si o bucatarie. Ce bine ar fi fost daca cine a facut focul ar fi lasat si frigiderul plin, pentru ca noi nu adusesem prea multa mancare. Am decis sa ne despartim ca sa putem cauta bucataria mai repede. Urma sa ne intalnim in salon peste o jumatate de ora.

Eu m-am intors prima, gasisem bucataria prin aripa de vest. Altceva ma intrigase: gasisem o usa pe care n-am putut sa o deschid. Ma gandeam ca vom merge mai incolo sa investigam. A doua s-a intors Daria. Al treilea Bobo. A patra Alexa si al cincilea Ross.

-Si Lili? am intrebat eu dupa vreo inca zece minute de asteptare.

-Nu stiu. Acum cateva minute era in spatele meu, pana sa ajungem in zona dormitoarelor, spuse Alexa.

-Trebuie sa fi ramas in camera cu oglinzi. Lilianei ii place sa se uite in oglinda, spuse Daria.

-Dar unde e camera aceasta a oglinzilor?

-Prin aripa de est, raspunse Bobo. Am gasit-o si eu.

-Haideti sa mergem la culcare, spuse Ross. E foarte tarziu. Nu va faceti griji pentru Lili. Va aparea ea.

Dar Lili nu a aparut nici urmatoarele trei zile. Acum pana si Ross era ingrijorat din cauza ei. In fiecare dimineata si la apus mergeam cu totii sa o cautam. Nu mai vroiam sa ne despartim ca sa nu ne pierdem unii de altii.

Intre timp, in incursiunile noastre in castel si pe domeniu gasiseram niste lucruri interesante.

Am dat din nou peste usa care nu se deschidea. Baietii au incercat chiar sa o sparga dar usa a ramas de neclintit. Pana la urma am hotarat ca usa trebuie sa fie zidita si ca de aceea nu se deschide.

In timp ce o cautam pe Lili, Daria s-a indepartat putin de noi si a gasit o biblioteca imensa, cu multe, multe randuri de carti, care pareau vechi de secole. Ieri, pe domeniu, am dat peste ceva care ne-a inspaimantat: era un cimitir micut.

CE sa caute un cimitir in curtea unui castel?! De fapt, ce e locul asta? De cand am venit nu am intalnit niciun om si nu a luat nimeni legatura cu noi. Incepea sa ni se faca frica. Ne deplasam numai impreuna prin castel, nu indrazneam sa ne mai despartim.

Iata ce a zis Ross cand am revenit in salon dupa ce am cautat-o pe Liliana.

-Stiti, eu cred ca ori cineva ne face o farsa ori asta e  un mister mult mai mare decat ne-am fi putut imagina noi vreodata.

-Da, asa e, spuse Alexa.

-Bine ca mai avem doar trei zile de stat pe aici, zise Daria.

-Da, Foarte bine! am spus eu, avand grija sa mi se simta tonul sarcastic. Cum trec zilele astea, ne facem bagajele, rugam frumos portile castelului sa se deschida si plecam lasand-o pe Lili cine stie unde, nu? Foarte Frumos!

-Are dreptate, spuse Bobo. Nu putem pleca de aici pana nu o gasim pe Liliana.

-Eu impreuna cu Alexa mergem in biblioteca sa cautam informatii despre locul asta, am zis eu.

-Da, buna idee. Noi mergem in camera cu oglinzi,poate Lili va aparea in cele din urma pe acolo.

Asa ca eu si cu Alexa am mers in biblioteca. Am scos o multime de carti pe care le-am adus in salon si am inceput sa le rasfoim. Eu am gasit ceva interesant.

-Alexa, cred ca am gasit explicatia pentru vecinul nostru, micul cimitir.

-Da? Ce scrie?

-Scrie ca, in trecut, castelul i-a apartinut unui nobil foarte bogat care avea obiceiul sa-i ucida pe petitorii fiicei lui, asa ca aceasta a murit de inima rea cu multi ani inainte de moartea tatalui ei.

-Atunci, am aflat ce e cu cimitirul.

-Da. Aici mai scrie ca spiritul tatalui si al fetei inca mai bantuie pe aici, certandu-se.

-Serios? intreba Alexa cu teama.

-Da. Stii, placerea fetei  era sa tina toate semineurile aprinse. Cel mai mult insa ii placea cel… din…cel din salon.

Alexa se uita cu subinteles la semineu si apoi la mine:

-Semineul…asta?!

-Da. Asta…

-Si stii ce mai scrie?

-Daca imi spui…

-Nobilului ii placea sa poarte manusi albe ca sa-si ascunda degetele prea lungi!

-Asta inseamna ca…ce a vazut Lili, cand am venit, la fereastra din turn… asta inseamna ca noi am gasit semineul asta aprins cand am venit si in toate zilele de pana acum pentru ca l-a aprins fata nobilului?

-Nu stiu ce inseamna, dar cu siguranta e ceva ciudat aici.

La scurt timp s-au intors si ceilalti si le-am spus ce am descoperit. Si ei au fost destul de speriati. Intr-un final le-am zis:

-Stiti, eu cred ca Lili e in castel.

-Da, sigur, nu are cum sa fi iesit din castel sau de pe domeniu.

-Nu, eu ma refeream ca e mult mai aproape decat credem.

Ceilalti au tacut, asteptand sa le spun ce banuiesc.

-Eu cred ca Lili se afla in camera din spatele usii de nedeschis.

Dupa discutia aceasta ne-am dus la dormitoare, ne-am impachetat lucrurile si pe urma, in ultimele doua zile am stat cu totii in fata usii de nedeschis.

Norocul ne-a suras chiar in ultima zi, pe la asfintit. Noi aduseseram niste perne si stateam pe ele, cand usa s-a deschis si in prag a aparut Lili.

-Buna! Ce dor mi-a fost de voi!

Toti am sarit in jurul ei:”Liliana, unde ai fost, ce ai patit, ce e locul asta?!”

-Haideti, intrati. Ei o sa va explice totul.

Intr-adevar, in camera din spatele usii de nedeschis erau cinci oameni. Camera parea sa fie un fel de sufragerie pentru ca era mult mai luminoasa si mai viu colorata decat restul castelului, iar pe pereti se vedeau mai multe usi. Pareau sa fie vreo trei dormitoare, doua bai si o bucatarie.

Foarte intrigati de cele vazute i-am ascultat pe oamenii aceia. Ei ne-au spus ca sunt cei care au organizat concursul si calatoria spre o destinatie misterioasa.

Se pare ca toate misterele pe care le-am intalnit aveau o explicatie logica. Trasura, portile si usa erau actionate de la o telecomanda cu o raza de actiune foarte,  foarte mare. Sangele de pe peretii din hol si focurile din seminee au fost facute de cineva pe ascuns, ca sa se potriveasca cu povestea nobilului bogat si  a fiicei lui. Cat despre disparitia Lilianei, pur si simplu au deschis usa, i-au spus ca aici e o bucatarie (stiau ca noi pornisem in cautarea uneia) si au rugat-o sa intre. Lili a acceptat si de asemenea a fost de acord cu idea de “a disparea cateva zile”. Un singur lucru a ramas neelucidat: ce sau cine a fost posesorul mainii cu manusi albe…

A doua zi de dimineata, am iesit din padure cu o trasura cu cai si vizitiu de aceasta data, am luat microbuzul spre aeroport, iar dupa ce avionul a aterizat ne-am dus fiecare la noi acasa unde am povestit tuturor aventura incredibila pe care am trait-o.