Mireasa Lacului

Hello, world! If I am back? No, I ain’t. Vreau doar sa va anunt ca am mai scris ceva azi. Daca aveti curiozitatea sa cititi ce am scris, gasiti povestea chiar Aici  .

Hope you like it! See ya…

 

 

Anunțuri

Goodbye!

Nu stiu cand, dar am hotarat ca am nevoie de o pauza. Stiu doar ca abia acum am realizat. De la ce? Pai…de la tot. de la mine, de la sentimentele mele, de la ideile mele, de la gandurile mele. Ma intorc cand ma voi intelege cu mine din nou. Sau poate ceva mai devreme, daca vad ca dureaza prea mult.

Anyway…Hasta la vista, baby!

  Felicity 

We DON’T need ACTA !!!!!!

Prieteni, nu ii putem lasa sa ne distruga libertatea in acest mod! Semnati cat mai multi petitia aceasta, fiindca genialul lor tratat va distruge pentru totdeauna internetul asa cum il stim! Imaginati-va cum ar fi sa nu mai existe Youtube, nu mai vorbesc de Facebook si toate celelalte!

We have to stop this! Sign this as soon as possible, until it isn’t too late!

http://www.avaaz.org/en/eu_save_the_internet/?fp 

Promisiune

Era la mare, in vacanta de vara. Ceilalti se indreptau spre hotel, nemaiavand rabdare sa astepte rasaritul. Cica le era prea frig. Dar ea a ramas. Ar fi stat acolo pe orice fel de vreme, doar pentru a isi incarca sufletul cu imaginea divina a Soarelui nascandu-se din apa marii, pana anul viitor, fiindca era ultima lor zi acolo. Gandurile ei pluteau asemeni vantului ce ii mangaia fata sau, poate, purtate pe spatele pescarusilor ce isi luau zborul. Acolo, atunci, nu se mai simtea ca un om, ci ca un graunte de nisip ori ca spuma unui val ce se spargea la picioarele ei. Singurul contact cu realitatea in atmosfera aceea mirifica era raceala aparatului de fotografiat pe care il tinea in mana, asteptand momentul potrivit pentru poza. Decise insa sa fotografieze si momentul dinainte de rasarit, pentru a-l avea ca amintire, imortalizat intr-o poza ce se va invechi. Aprinse aparatul, il fixa si, cand sa apese pe buton, cineva din spatele ei ii spuse:  „Putin mai la stanga, se vede mai frumos asa!” Se intoarse si il vazu pe El… In clipa aceea magica, a stiut exact ca e acel El pe care il asteptase dintotdeauna. Il imbratisa, simtindu-se in siguranta in bratele lui puternice.  Fata lui ii atingea parul, invaluindu-l cu mirosul lui de violete. „Asteapta-ma! Nu conteaza cat. Stiu ca te voi gasi!” ii spuse el. In acel moment, soarele rasari, invaluindu-i intr-o lumina portocalie. Atunci, fata se trezi.

Incet, incet…

Nu i-a placut niciodata singuratatea.  De cand se stia, a fost inconjurata de ea. Nu se sfiise niciodata sa o forteze sa actioneze pe cont propriu, tanjind la compania altora, dar trebuind sa faca totul de una singura, fiindca, pur si simplu nu era nimeni langa ea. Nu a avut parte de o copilarie normala. Fericita, da, fiindca atunci nu isi dadea seama ca lipseste ceva. Normala? Nu chiar…Dar pana la urma, ce inseamna normalitatea? Cand a crescut, a inceput sa ii analizeze pe ceilalti. Nu se putea plange ca are lipsuri mari, dar simtea ca avea nevoie de afectiune, o afectiune sincera, pe care sa se poata baza. Ceva care sa stie ca va fi acolo, cand se va intoarce in refugiul ei, dezamagita de toti. Si, de curand, a descoperit ca poate nu e chiar asa de singura pe lume cum credea. Poata ca Universul ii indeplineste, incet incet, cateva din cele mai arzatoare dorinte. Incet incet, prea incet. E rau ca nu prea mai are rabdare, fiind satula de toti, de toate, de ea insasi.

Intre

„Nu stiu daca ati trait vreodata o asemenea stare. Nu esti nici mort, nici viu. Te simti ca un foc care abia mai palpaie, gata sa se stinga. Stai cu ochii deschisi, te uiti intr-un punct fix, dar nu vezi nimic. Si nici nu te gandesti la nimic  decat la propria ta oboseala de a trai si de a muri. Rastignit undeva intre viata si moarte, nu esti bun pentru niciuna dintre ele. Parca plutesti in deriva si astepti sa fii aruncat pe un mal, ori al vietii, ori al mortii, ti-e egal.” Octavian Paler

Am mai spus ca Viata pe un peron e una din cartile mele preferate? Nu? O spun acum…

Fulg de zapada

Era o noapte aspra de decembrie. Ea a iesit din casa in care se sufoca de singuratate, simtind aerul cu mirosul lui de iarna ce sta sa inceapa cu adevarat. A mers incet pana la balansoarul dintre ciresii adormiti. Se aseza, luandu-si genunchii in brate.  Nu mai stiu ce sa fac. Nu mai stiu daca e in regula sa ma simt atat de goala, pentru atat de multa vreme. Mi-am dorit cateva lucruri, nu foarte multe, dar importante…si am crezut ca am gasit o parte din ele. Dar se pare ca m-am inselat. Nimic nu e cum parea atunci, nimanui nu-i pasa de nimeni, cu atat mai putin de mine. Si El…chiar daca eram vesela, chiar daca eram trista, macar aveam ceva, un sentiment de care sa ma agat cand toate celelalte se prabuseau. Acum…nu mai am nici asta. SIMT ca nu mai am nimic, ca sunt la fel ca orice lucru lipsit de viata care exista doar pentru ca exista, fara a avea vreun scop, vreo ratiune. Ridica ochii spre cerul pe care se vedeau cateva stele sclipind slab. Vreau un semn, un semn ca ma asteapta si pe mine ceva acolo, nu conteaza unde, ca sa ma pot ridica dimineata din pat, nu doar pentru a supravietui, ci pentru a TRAI. Un fulg de zapada ii cazu in palma, topindu-se acolo. Iarna acelui an incepea.