~ Nichita. Din nou ~

Fără inimă
Sunt atât de fericit astăzi
de parcă mi-aş lua la revedere de la viaţă,
de parcă mi-aş băga în inimă un măr
ca să nu mai bată ci ca să stea dracului, – 
ca să pot să mă apropii de tine şi să-ţi spun:
– Mă, ţi-o fi sete,
ia şi tu şi muşcă un măr!

 

~ Evanescence ~

Oamenii din Belle Epoque erau punctuali, politicoși, atenți la detalii și atenți să nu îi facă pe ceilalți să se simtă prost (bine, cu excepția lui Caragiale).

Clar, Belle Epoque a dispărut!

~ Nichita Stănescu, Vesela baladă a celor morți din dragoste ~

Încă de când eram la liceu și volumele din Opera Magna lui Nichita stăteau pe biroul meu, împrumutate, luni întregi, mi-a atras atenția poezia aceasta. Am căutat-o apoi, după ce am terminat și am returnat cărțile respective,  pe Internet, dar în zadar. Astăzi, învârtindu-mă prin biblioteca facultății, de această dată, privirea mi-a căzut fix pe primul volum din Opera Magna – am găsit poezia și am transcris-o aici. 🙂

Aș vrea să trecem, spre seară,

pe la iubiții tăi părinți

și să le spunem: „Noi suntem grăbiți,

extrem de grăbiți. Iertați-ne

că nu mai putem rămâne cu voi”.

Și să-ndesăm după aceea

multe hârtii galbene, albe-n mașină,

creioane vreo sută,

colorate și negre și sticle

de cerneală, ah, minunate sticle

de cerneală albastră.

Cum ajungem la munte, îndată,

încuiați în odaie să scriem

ah, să scriu un roman polițist,

cu o bandă, cu revolvere, detectivi,

misterioși:

beții, bătăi, urmăriri, și iarăși, și iarăși…

Și după ce terminăm povestirea,

să se stingă lumina

și să murim împreună. Otrăviți,

împușcați, sugrumați

de aceeași curea, laolaltă.

Aș vrea să trecem în grabă

pe la iubiții tăi părinți.

Taică-tău să-mi spună: „Îmi pare bine

de cunoștință. Pari un băiat

cumsecade. Păcat că nu vrei

să bei cu noi un păhărel de vin negru.”

Eu să-i mărturisesc adevărul: ”Nu,

nu mai putem să rămânem nici o secundă,

plecăm cu mașina la Ninive

unde am auzit că sunt șosele

asfaltate. Serpentine. Râpi”.

Și tu, și tu să conduci în viteză,

și eu, și eu să-ți cânt fără voce

unul și același cântec, și ție să-ți placă,

și să ne răsturnăm la o cotitură

și să murim, să murim, împreună.

Aș vrea să mergem mai repede

la iubiții tăi părinți.

Mama ta să îți spună: „Nu poți să pleci

fără șal, fără termos, fără

căciula de iarnă. Iar tu, băiete,

care-mi pari a fi pe deasupra și-un om

de treabă, tu ia-ți mănușile!

Chiar dacă nu le porți,

cel puțin să le ții-n mâna stângă,

pentru că asta dă o impresie

de eleganță!”

Eu să-i mărturisesc adevărul: „Da,

vom face întocmai,

stimată și galeșă mamă”,

Și-apoi să plecăm radioși la Cartagina, cu mașina,

cu avionul, dar mai ales 

cu vaporul…

Și pe mare să fie furtună și nouă

să ni se facă rău (rău de pietre, rău de răutate,

rău de stele) și să murim

să murim, să murim

împreună.

Ultima parte a poeziei îmi amintește de „Invitație la vals” (Mihail Drumeș), mai exact de replica Mihaelei – ”Vreau să-ți intru în sânge, pricepi?”

~ Distopia (im)perfectă ~

Equilibrium și Nineteen Eighty Four: două distopii care au la bază, în esență, același rău suprem – dezumanizarea.

Iată ce spune O’Brien, un membru al partidului conducător din cartea 1984, pe când îl torturau pe Winston :

”What happens to you here is forever. We shall crush you down to the point from which there is no coming back. Things will happen to you from which you could never recover, if you lived a hundred years. Never again will you be capable of ordinary human feeling. Everything will be dead inside you. Never again will you be capable of love, or friendship, or joy of living, or laughter, or curiosity, or courage, or integrity. You will be hollow.”

Pentru universul lui Orwell, nu mai există speranță, e distopia perfectă… Bine că în lumea din Equilibrium există însă un Preston…

~ Do I dare disturb the universe? ~

LET us go then, you and I,
When the evening is spread out against the sky
Like a patient etherized upon a table;
Let us go, through certain half-deserted streets,
The muttering retreats         5
Of restless nights in one-night cheap hotels
And sawdust restaurants with oyster-shells:
Streets that follow like a tedious argument
Of insidious intent
To lead you to an overwhelming question….         10
Oh, do not ask, “What is it?”
Let us go and make our visit.
In the room the women come and go
Talking of Michelangelo.
The yellow fog that rubs its back upon the window-panes,         15
The yellow smoke that rubs its muzzle on the window-panes
Licked its tongue into the corners of the evening,
Lingered upon the pools that stand in drains,
Let fall upon its back the soot that falls from chimneys,
Slipped by the terrace, made a sudden leap,         20
And seeing that it was a soft October night,
Curled once about the house, and fell asleep.
And indeed there will be time
For the yellow smoke that slides along the street,
Rubbing its back upon the window panes;         25
There will be time, there will be time
To prepare a face to meet the faces that you meet;
There will be time to murder and create,
And time for all the works and days of hands
That lift and drop a question on your plate;         30
Time for you and time for me,
And time yet for a hundred indecisions,
And for a hundred visions and revisions,
Before the taking of a toast and tea.
In the room the women come and go         35
Talking of Michelangelo.
And indeed there will be time
To wonder, “Do I dare?” and, “Do I dare?”
Time to turn back and descend the stair,
With a bald spot in the middle of my hair—         40
(They will say: “How his hair is growing thin!”)
My morning coat, my collar mounting firmly to the chin,
My necktie rich and modest, but asserted by a simple pin—
(They will say: “But how his arms and legs are thin!”)
Do I dare         45
Disturb the universe?
In a minute there is time
For decisions and revisions which a minute will reverse.
For I have known them all already, known them all:
Have known the evenings, mornings, afternoons,         50
I have measured out my life with coffee spoons;
I know the voices dying with a dying fall
Beneath the music from a farther room.
  So how should I presume?
And I have known the eyes already, known them all—         55
The eyes that fix you in a formulated phrase,
And when I am formulated, sprawling on a pin,
When I am pinned and wriggling on the wall,
Then how should I begin
To spit out all the butt-ends of my days and ways?         60
  And how should I presume?
And I have known the arms already, known them all—
Arms that are braceleted and white and bare
(But in the lamplight, downed with light brown hair!)
Is it perfume from a dress         65
That makes me so digress?
Arms that lie along a table, or wrap about a shawl.
  And should I then presume?
  And how should I begin?

.      .      .      .      .      .      .      .
Shall I say, I have gone at dusk through narrow streets         70
And watched the smoke that rises from the pipes
Of lonely men in shirt-sleeves, leaning out of windows?…
I should have been a pair of ragged claws
Scuttling across the floors of silent seas.

.      .      .      .      .      .      .      .
And the afternoon, the evening, sleeps so peacefully!         75
Smoothed by long fingers,
Asleep … tired … or it malingers,
Stretched on the floor, here beside you and me.
Should I, after tea and cakes and ices,
Have the strength to force the moment to its crisis?         80
But though I have wept and fasted, wept and prayed,
Though I have seen my head (grown slightly bald) brought in upon a platter,
I am no prophet—and here’s no great matter;
I have seen the moment of my greatness flicker,
And I have seen the eternal Footman hold my coat, and snicker,         85
And in short, I was afraid.
And would it have been worth it, after all,
After the cups, the marmalade, the tea,
Among the porcelain, among some talk of you and me,
Would it have been worth while,         90
To have bitten off the matter with a smile,
To have squeezed the universe into a ball
To roll it toward some overwhelming question,
To say: “I am Lazarus, come from the dead,
Come back to tell you all, I shall tell you all”—         95
If one, settling a pillow by her head,
  Should say: “That is not what I meant at all;
  That is not it, at all.”
And would it have been worth it, after all,
Would it have been worth while,         100
After the sunsets and the dooryards and the sprinkled streets,
After the novels, after the teacups, after the skirts that trail along the floor—
And this, and so much more?—
It is impossible to say just what I mean!
But as if a magic lantern threw the nerves in patterns on a screen:         105
Would it have been worth while
If one, settling a pillow or throwing off a shawl,
And turning toward the window, should say:
  “That is not it at all,
  That is not what I meant, at all.”

.      .      .      .      .      .      .      .
        110
No! I am not Prince Hamlet, nor was meant to be;
Am an attendant lord, one that will do
To swell a progress, start a scene or two,
Advise the prince; no doubt, an easy tool,
Deferential, glad to be of use,         115
Politic, cautious, and meticulous;
Full of high sentence, but a bit obtuse;
At times, indeed, almost ridiculous—
Almost, at times, the Fool.
I grow old … I grow old …         120
I shall wear the bottoms of my trousers rolled.
Shall I part my hair behind? Do I dare to eat a peach?
I shall wear white flannel trousers, and walk upon the beach.
I have heard the mermaids singing, each to each.
I do not think that they will sing to me.         125
I have seen them riding seaward on the waves
Combing the white hair of the waves blown back
When the wind blows the water white and black.
We have lingered in the chambers of the sea
By sea-girls wreathed with seaweed red and brown         130
Till human voices wake us, and we drown.

 

„The Love Song of J. Alfred Prufrock” – T. S. Eliot

Într-un fel de manieră flaubertiană, aș putea spune: Prufrock sunt eu.