~ De ce să îţi pese? ~

Tot am în cap ceva ce Niculae Moromete a spus, la un moment dat, în Marele Singuratic:

E adevărat că am, poate fără să știu, satisfacția că am învins ceva greu din viața mea, că adică sunt în ordine, și am o meserie pe măsura înzestrării mele, dar satisfacția asta e contracarată de amintirea, sau mai bine zis de nostalgia credinței mele de la douăzeci de ani, că trebuie schimbată lumea, pe care am fost silit să mi-o modific în sensul că, de, oi fi vrut eu, dar vorba tatei, nu sunt eu bun pentru asta. Deci nu am niciun motiv special ca să mă simt așa de bine. Nu iubesc pe nimeni, nu mă iubește nimeni (adică mă iubește Mărioara, dar eu n-o iubesc deloc și nici nu mă flatează credința ei în mine [….]), n-am de gând să iubesc pe nimeni, nu mă sperie gândul că n-am niciun prieten […], n-am de gând să-mi fac o familie și să visez la bucuriile respective, n-am niciun proiect de viitor care să mă legene în vreo iluzie […].  Și totuși în mine nu e niciun gol, mă simt bine, și nici măcar n-aș putea să spun, cum mi se pare câteodată, că îmi place soarele, cerul sau norii, mai degrabă aș zice că mă plictisesc, și când am o oboseală în mine, natura nu mi-o alungă, ci mi-o sporește. E adevărat că îmi place să mă uit la oameni […].  Asta mă leagă pesemne de tot ce există mult mai mult decât bănuiesc eu. 

 

Aceste vorbe ale lui Niculae sunt curioase – din ce spune el, se înțelege că nici dragostea, nici familia, nici proiectele de viitor și nici natura nu sunt motive de fericire, pentru el fiind de ajuns să se uite la oameni. Nu știu cât e de bine să te uiți la oameni, nu știu câți oameni merită să te uiți la ei, nu știu cine sau cum s-ar putea decide dacă merită să te uiți la cineva sau nu – dar poate că e adevărat că ai ceva de învățat, bun sau rău, de la fiecare om, deci poate că trebuie să te uiți la toți. Cred însă că, dacă ar face asta, Niculae ar ajunge tot la lucrurile pe care le depreciază, pentru că asupra unui om își pun (puternic) amprenta tocmai poveștile de dragoste pe care le-a trăit (sau nu), familia (care a fost așa cum se cuvine sau nu), proiectele de viitor (care s-au îndeplinit sau au eșuat și poate că s-au transformat în altceva).

Niculae continuă, spunând:

E de presupus că dacă această plăcere m-ar părăsi, totul în mine ar amenința să se prăbușească, și atunci, pentru a evita acest lucru, cine știe ce-aș face: tot ceea ce fac cei care se îneacă, m-aș zbate, m-aș agăța de primul care mi-ar da iluzia că mă salvează, aș deveni adică jucăria semenilor mei și mi-aș pierde definitiv libertatea… 

 

Poate totuși acest singuratic are dreptate – stabilitatea noastră interioară nu trebuie să se lege de nicio altă ființă umană în afară de noi, fiindcă orice om poate pleca din viața noastră la fel de fulgerător precum a apărut, chiar dacă, fizic, este încă lângă noi.

you with you

~ „Self – reliance” ~

Îmi place melodia băieţilor de la Voltaj, dar nu pot să fiu de acord cu mesajul ei – dacă o persoană e motivul pentru  care să o iei „de la capăt”, ce te faci dacă acea persoană pleacă?

Nu ar trebui să te agăți niciodată de nimeni – sunt 99% șanse ca toți să te dezamăgească sau să plece de lângă tine. Caută să te înțelegi bine cu tine, caută să te bazezi în primul rând pe tine – doar tu îți vei fi alături de-a lungul întregii vieți. 🙂

~ „poezia e altceva? ” ~

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini – 
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică 
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc 
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

de Mircea Ivănescu