~ O lectură puțin dezamăgitoare ~

La finalul cărții lui John Boyne, Băiatul cu pijamale în dungi, nu pot să nu mă întreb: cum să aibă povestea finalul pe care îl are, iar concluziile să fie așa superficiale, așternute pe doar două pagini ?!

boy in the

Anunțuri

~ Reminds me TAG ~

More than books aruncă mănușa unei noi provocări, iar eu nu pot decât să o ridic, în semn de acceptare, pentru că tare mă întreb ce va ieși din această postare 🙂

Așadar:

„Regulile TAG-ului :

  • Amintește în articol persoana care te-a provocat la TAG.
  • Pentru fiecare „amintire” propusă alege câte o carte citită și argumentează în câteva cuvinte.
  • Dacă nicio carte citită nu corespunde unei „amintiri”, poți alege una din cărțile pe care dorești să le citești, dar să precizezi acest aspect.
  • Găsește alte 5 sau 10 „amintiri” (cât te ține inspirația).
  • Lipește eticheta pe alte 5 sau 10 blogguri (provoacă mai departe).

P.S. : prin „amintire” mă refer la acel lucru de care se presupune că îți amintește o carte.

girl-bokeh-hair-style-copy51

P.P.S. : Folosiți imaginea de mai sus când postați tag-ul. 😉   ”

1. O carte care îți amintește de copilărie. 

Acum, nu îmi vine în minte decât prima parte din La Medeleni, Hotarul nestatornic. Este o lectură „savuroasă”, plină de fantezia și imaginația care mă însoțeau pretutindeni pe când eram mai mică 🙂

2. O carte care îți amintește de școală.

Veți râde, poate, dar Harry Potter. 🙂 Să nu uităm că în 6 volume din 7 Harry se întoarce la o școală – și ce școală (<3) ! Plus că… uneori semăn cu Hermione.

3. O carte care îți amintește de mâncare.

Hmm… aici menționez o carte pe care intenționez să o citesc – Bastarda Istanbulului. Are niște rodii care arată delicios pe copertă :))

4. O carte care îți amintește de vacanță.

Golful francezului – pentru că am citit-o acum câțiva anișori, pe plajă.

5.  O carte care îți amintește de o carte.

Orele – încă o carte pe care sper că o voi citi cât mai curând. Îmi amintește, evident, de romanul unei scriitoare pe care o admir și o respect enorm, Doamna Dalloway de Virginia Woolf.

6. O carte care îți amintește de sărbători.

Poate că Sânzienele nu reprezintă o sărbătoare extraordinară, dar pentru mine e una deosebită, fiind în preajma zilei mele de naștere. Cartea care îmi amintește de aceste momente este Nopțile de Sânziene, de Sadoveanu. O lectură interesantă, de fiecare dată.

7. O carte care îți amintește de o țară asiatică (+ ce țară?)

O călătorie în India – bineînțeles, țara e India.

8. O carte care îți amintește să iubești.

Vai, aici e super complicat – dar cred că voi numi cartea La Răscruce de Vânturi. Sunt acolo niște forme de iubire care cred că apar destul de rar în realitate. 🙂

9. O carte care îți amintește că trebuie să faci o schimbare.

Fahrenheit 451 – e o distopie tare dragă inimii mele, care îmi amintește să revin la a fi eu însămi, atunci când se întâmplă să mă mai îndepărtez de mine.

10. O carte care îți amintește de tine.

Aici…sunt mai multe răspunsuri: în primul rând – Jane Eyre; în al doilea rând – Ultima licornă; în ultimul rând – Oblomov.

Alte feluri de amintiri trezite de cărți: tinerețe, fericire, suferință, un om drag, un scriitor / o scriitoare (altul / alta decât autorul / autoarea cărții menționate de voi).

 

Oricine dorește poate răspunde la aceste întrebări, pe blogul persoanal sau într-un comentariu la această postare 🙂 Vă puteți alege oricare dintre amintirile comentate de mine și dintre cele pe care le-am propus. 10 să fie, doar. 

 

~ „Charlotte”, desigur ~

Hello, hello…

Nu obișnuiesc să scriu aici despre toate cărțile pe care le citesc – nici măcar nu îmi fac fișe de lectură sau ceva de genu’. Uneori însă… simt că e necesar să vorbesc despre anumite texte.

Acum, e rândul… romanului lui David Foenkinos.

2015-10-30 23.27.54

Toată ziua, în pauzele de la citit (pentru că da, am devorat cartea într-o singură zi),  îmi tot imaginam cum o să încep să scriu articolul acesta, ce o să zic mai exact, dar în acest moment am cam rămas fără cuvinte !

Vă pot spune că Charlotte este o carte specială, scrisă într-o formă deosebită – nici nu putea exista alta care să îmi placă și să mă atragă mai mult, având în vedere că eu prefer modul „scurt și la obiect”. Este un roman, așa e considerat, dar rândurile scurte, urmate ceeel mai adesea de „ . ”, condensate, precise, care spun esențialul, invitând însă la meditare, te fac să te întrebi dacă opera lui Foenkinos nu e un imens poem.

Cam atât am de spus despre formă, despre semnificant. În ceea ce privește conținutul…

2015-10-30 23.29.15

… da, asta a făcut autorul. Poate că nu a dat chiar un sens, dar cu siguranța a (re)adus în atenția lumii o persoană despre care ar fi păcat să nu știm că a pășit cândva pe pământ. O pictoriță extrem de talentată, originală, cu o viață atât, atât, atââââât de tragică încât pare imposibil de crezut că povestea ei e reală. Dar și o dovadă a cruzimii extreme a oamenilor, care NU trebuie să fie uitată vreodată.

2015-10-30 23.39.46

Într-adevăr, e important să fim atenți la cei care trăiesc alături de noi – poate că nu știi niciodată, cu adevărat, ce povești impresionante se desfășoară în apropierea ta. Poate că, totuși, după cum spunea cineva, toți suntem povești – și așteptăm doar persoana care să (ne) scrie…

Îmi dau seama că, printr-o conjunctură fericită , am ajuns să fiu o persoană tare norocoasă. Nu de multe ori avem șansa de a participa la lansarea ediției traduse a uneia dintre cărțile noastre  favorite (pentru că Charlotte a urcat imediat în topul preferințelor mele), cu autorul prezent.

2015-10-30 23.28.32

~ Before Sunrise ~

„I believe if there’s any kind of God it wouldn’t be in any of us, not you or me but just this little space in between. If there’s any kind of magic in this world it must be in the attempt of understanding someone, sharing something. I know, it’s almost impossible to succeed, but who cares, really? The answer must be in the attempt.”

Before Sunrise.1995.DVDRip.x264.480p.YIFY[22-39-17]

„When you talked earlier about after a few years how a couple would begin to hate each other by anticipating their reactions or getting tired of their mannerisms -I think it would be the opposite for me. I think I can really fall in love when I know everything about someone-the way he’s going to part his hair, which shirt he’s going to wear that day, knowing the exact story he’d tell in a given situation. I’m sure that’s when I know I’m really in love.”

~ De ce să îţi pese? ~

Tot am în cap ceva ce Niculae Moromete a spus, la un moment dat, în Marele Singuratic:

E adevărat că am, poate fără să știu, satisfacția că am învins ceva greu din viața mea, că adică sunt în ordine, și am o meserie pe măsura înzestrării mele, dar satisfacția asta e contracarată de amintirea, sau mai bine zis de nostalgia credinței mele de la douăzeci de ani, că trebuie schimbată lumea, pe care am fost silit să mi-o modific în sensul că, de, oi fi vrut eu, dar vorba tatei, nu sunt eu bun pentru asta. Deci nu am niciun motiv special ca să mă simt așa de bine. Nu iubesc pe nimeni, nu mă iubește nimeni (adică mă iubește Mărioara, dar eu n-o iubesc deloc și nici nu mă flatează credința ei în mine [….]), n-am de gând să iubesc pe nimeni, nu mă sperie gândul că n-am niciun prieten […], n-am de gând să-mi fac o familie și să visez la bucuriile respective, n-am niciun proiect de viitor care să mă legene în vreo iluzie […].  Și totuși în mine nu e niciun gol, mă simt bine, și nici măcar n-aș putea să spun, cum mi se pare câteodată, că îmi place soarele, cerul sau norii, mai degrabă aș zice că mă plictisesc, și când am o oboseală în mine, natura nu mi-o alungă, ci mi-o sporește. E adevărat că îmi place să mă uit la oameni […].  Asta mă leagă pesemne de tot ce există mult mai mult decât bănuiesc eu. 

 

Aceste vorbe ale lui Niculae sunt curioase – din ce spune el, se înțelege că nici dragostea, nici familia, nici proiectele de viitor și nici natura nu sunt motive de fericire, pentru el fiind de ajuns să se uite la oameni. Nu știu cât e de bine să te uiți la oameni, nu știu câți oameni merită să te uiți la ei, nu știu cine sau cum s-ar putea decide dacă merită să te uiți la cineva sau nu – dar poate că e adevărat că ai ceva de învățat, bun sau rău, de la fiecare om, deci poate că trebuie să te uiți la toți. Cred însă că, dacă ar face asta, Niculae ar ajunge tot la lucrurile pe care le depreciază, pentru că asupra unui om își pun (puternic) amprenta tocmai poveștile de dragoste pe care le-a trăit (sau nu), familia (care a fost așa cum se cuvine sau nu), proiectele de viitor (care s-au îndeplinit sau au eșuat și poate că s-au transformat în altceva).

Niculae continuă, spunând:

E de presupus că dacă această plăcere m-ar părăsi, totul în mine ar amenința să se prăbușească, și atunci, pentru a evita acest lucru, cine știe ce-aș face: tot ceea ce fac cei care se îneacă, m-aș zbate, m-aș agăța de primul care mi-ar da iluzia că mă salvează, aș deveni adică jucăria semenilor mei și mi-aș pierde definitiv libertatea… 

 

Poate totuși acest singuratic are dreptate – stabilitatea noastră interioară nu trebuie să se lege de nicio altă ființă umană în afară de noi, fiindcă orice om poate pleca din viața noastră la fel de fulgerător precum a apărut, chiar dacă, fizic, este încă lângă noi.

you with you

~ „poezia e altceva? ” ~

nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini – 
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică 
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc 
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

de Mircea Ivănescu